Marea epidemie de ciumă (1347-1351)

Locuitori din Tournai îngropând victimele ”morții negre”

Ciuma, o boală contagioasă mortală, produsă de bacteria Yersinia pestis, care se transmite de la rozătoare la om prin intermediul paraziților, a făcut ravagii în Europa, în intervalul 1347-1351. Sosită din Asia, pe corăbiile venețienilor și genovezilor, ciuma a infectat mai întâi populația din orașul portuar Messina, după care a cuprins rapid întreaga Europă. Ciuma cunoaște trei variante: bubonică, pulmonară și septicemică. Probabil, în perioada de care ne ocupăm, populația Europei a fost afectată de primele două variante. De fapt, relatările vremii amintesc în mod special ciuma bubonică. Istoricii presupun că această epidemie a ucis circa o treime din populația acelor timpuri. În secolele care au urmat, au izbucnit și alte epidemii de ciumă, fără ca numărul victimelor să mai ajungă la nivelul din perioada 1347-1351. În Țara Românească, a rămas celebră ciuma lui Caragea (1813-1814). Epidemia din sec. al XIV-lea ne-a lăsat moștenire, printre altele, cuvântul carantină care provine din italienescul quaranta, care semnifică 40, fiindcă patruzeci de zile erau izolați toți cei care soseau într-un oraș, pe mare sau pe uscat. 

Excomunicare

Înlăturarea unei persoane sau a unui grup din cadrul unei comunități religioase. Această eliminare se face mai ales din rațiuni teologice. Papalitatea a folosit frecvent această armă în lupta cu cei care i s-au opus. Printre cele mai celebre exomunicări dispuse de papalitate se numără: excomunicarea Patriarhului Mihail Cerularie (1054), excomunicarea împăratului german Henric al IV-lea (1076) sau excomunicarea lui Martin Luther (1521).

Marea Schismă (1054)

Papa Leon al IX-lea

Marea Schismă reprezintă marea ruptură/separare dintre Biserica catolică și cea ortodoxă, care s-a produs în anul 1054. De multe secole, în sânul creștinismului exista o competiție pentru supremație între Papă, episcopul Romei, și patriarhul de la Constantinopol. Papa avea un avantaj în fața oponentului său fiindcă din sec. al VIII-lea, cu ajutorul francilor, și-a creat propriul stat, ceea ce-i oferea o libertatea de mișcare pe care patriarhul, subordonat împăratului bizantin, nu o avea. Evenimentul din anul 1054 a fost cauzat de refuzul patriarhului de a accepta trecerea anumitor episcopii din sudul Italiei în subordinea papei și de a accepta supremația papei în lumea creștină. Pentru a rezolva aceste divergențe, Papa Leon al IX-lea a trimis la Constantinopol, în anul 1054, o delegație care să negocieze asupra chestiunilor arzătoare. Liderul delegației, Cardinalul Humbert, l-a excomunicat pe patriarh în numele papei, iar patriarhul a răspuns în aceeași manieră. Dubla excomunicare a dus la Marea Schismă care continuă și azi. 

Coranul

Prima sură din Coran

Coranul este cartea sfântă a islamului, iar numele său provine din cuvântul arab quran, care înseamnă citire. Coranul a fost redactat de către profetul Mahomed căruia i-a fost dictat, conform tradiției, de însuși îngerul Gabriel, la porunca lui Allah (Dumnezeu), la începutul secolului al VII-lea d.H. Inițial, Coranul a fost memorat de adepții noii credințe, sau scris pe foi de palmier, fragmente ceramice etc. De abia după moartea profetului, survenită în anul 632 d.H., Coranul a fost scris în forma pe care o vedem azi, în limba arabă. Acest volum esențial pentru lumea islamică este compus din 114 capitole (sure) care conțin mai multe versete. Musulmanii consideră Coranul cuvântul lui Allah, drept pentru care, viața oricărui musulman trebuie să se ghideze după preceptele sale. Coranul trasează conduita adepților islamului, care vor fi judecați, ca în cazul oricărei religii, după faptele lor. Din ceea ce cunoaștem, Mahomed s-a inspirat din religia creștină, fapt dovedit prin pomenirea lui Isus, care însă este considerat un sfânt, nu Fiul lui Dumnezeu, așa cum cred creștinii. În orice caz, Coranul cere musulmanilor să respecte un monoteism dur, intransigent.

Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt)

Ștefan cel Mare (1457-1504)

Bătălia de la Vaslui a fost cauzată de decizia domnului Moldovei, Ștefan cel Mare, de a nu mai plăti tribut turcilor și de a instala pe tronul Țării Românești un domn cu care să poată colabora împotriva Imperiului Otoman. Sultanul Mehmed al II-lea l-a trimis în plină iarnă pe Suleiman, beglerbegul Rumeliei, împotriva Moldovei, cu toate că, de regulă, în Evul Mediu nu se efectuau operațiuni militare în respectivul anotimp. Luat prin surprindere de această hotărâre, Ștefan a strâns oastea moldovei (circa 40.000 de soldați) căreia i s-au adăugat 5.000 de secui, 1800 de unguri și 2000 de polonezi. Conform estimărilor contemporane, turcii aveau 100.000 de oșteni alături de care luptau și 17.000 de munteni. La 10 ianuarie 1475, Ștefan a atacat prin surprindere inamicul în apropierea târgului Vaslui. Conformația reliefului, noroiul și vremea cețoasă i-au împiedicat pe turci să-și pună în valoare superioritatea numerică. Drept urmare, Ștefan a obținut o victorie categorică, probabil, cea mai importantă izbândă românească din Evul Mediu.

Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare alături de
filosoful Diogene Cinicul

Alexandru cel Mare a ajuns rege al Macedoniei în 336 î.H., după asasinarea tatălui său, Filip al II-lea, de către Pausanias, una dintre gărzile sale. Alexandru a declanșat, în anul 334 î.H., o amplă expediție împotriva Imperiului Persan. Obține o primă victorie la Granicos, pentru ca mai apoi să învingă la Issos (333 î.H.), după care a urmat izbânda decisivă de la Gaugamela (331 î.H.). Însă ambiția tânărului rege, care a ridicat Imperiul Macedonean, nu a fost satisfăcută; el a continuat să lupte în Asia până ce a ajuns în India. Personalitate egocentrică, a întemeiat numeroase cetăți pe care le-a numit Alexandria. Doar cea din Egipt mai există și astăzi, unde a și fost înmormântat de unul dintre generalii săi. Cu toate că știm unde și-a găsit odihna veșnică, mormântul său nu a fost încă descoperit de arheologi. În orice caz, povestea marelui cuceritor s-a încheiat la Babilon, în anul 323 î.H., când a decedat din cauze necunoscute. Imperiul nu a supraviețuit dispariției sale, fiind împărțit între generalii săi (diadohii).

Războiul Rece

Gorbaciov (dreapta) alături de președintele
american Ronald Reagan (stânga)

Războiul Rece a fost o înfruntare indirectă, în intervalul 1945-1991, între blocul democratic (S.U.A. și aliații săi) și blocul comunist (U.R.S.S. și aliații săi). Cele două tabere s-au implicat într-o serie de conflicte, dar și într-o cursă a înarmărilor nemaivăzută până atunci. Situația era destul de delicată fiindcă ambele părți dețineau arme de distrugere în masă (nucleare, chimice și biologice). Această lume bipolară a cunoscut o sere de crize extrem de îngijorătoare, cum au fost: Criza Berlinului (1948-1949), Războiul din Coreea (1950-1953), Criza Canalului Suez (1956), Criza Rachetelor din Cuba (1962), Războiul arabo-israelian de 6 zile (1967), Primăvara de la Praga (1968), Războiul din Vietnam (1965-1973) și Războiul din Afganistan (1979-1989). În final, în 1985, la conducerea Uniunii Sovietice a ajuns Mihai Gorbaciov care a inițiat o serie de reforme (glasnost și perestroika), care au dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est (1989) și la destrămarea U.R.S.S. (1991) și, implicit, la sfârșitul Războiului Rece. 

Burebista (82-44 î.H.)

Statuia lui Burebista
din Orăștie

Burebista (82–44 î.H.) a întemeiat regatul geto-dac, îmbinând diplomația și războiul. Triburile geto-dace s-au unit în fața pericolului extern reprezentat de celți și romani. Opera unificatoare a fost facilitată și de influența și tactul Marelui Preot Deceneu. Odată realizată unificarea, Burebista a purces în direcția eliminării amenințărilor externe. Mai întâi a luptat contra celților, distrugând triburile boilor și tauriscilor. Apoi a supus cetățile grecești din nord-vestul Mării Negre. Astfel, regatul său a ajuns să se întindă de la Dunărea Mijlocie (vest) până la râul Bug (est) și de la Carpații Păduroși (nord) până la Munții Balcani (sud).

În 48 î.H. a negociat o alianță cu Pompei, dar acesta a fost învins, ceea ce i-a atras dușmănia lui Caesar, care plănuia o campanie de pedepsire. Însă dictatorul roman nu și-a dus planul la capăt, fiindcă a fost asasinat în anul 44 î.H. În același an a murit și Burebista, asasinat la rândul său. Dispariția marelui rege a dus la dezmembrarea statului său.

Unificarea Italiei

Intrarea lui Garibaldi în Messina

Unificarea statelor italiene s-a realizat în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în jurul regatului Piemont/Sardinia. Influența predominantă în Italia era exercitată de Imperiul austriac. În mod evident, Viena era principalul obstacol pentru naționaliștii italieni. Pornind de la această realitate, prim-ministrul piemontez, Camillo Benso Conte de Cavour, a încheiat în 1858 un tratat de alianță cu Franța lui Napoleon al III-lea, care avea un caracter antihabsburgic. În 1859, a izbucnit războiul dintre Piemont și Austria, iar Franța a intervenit de partea aliatului său ceea ce a dus la înfrângerea austriecilor și la anexarea Lombardiei de către piemontezi. Drept compensație pentru ajutorul acordat, Piemontul a dat Franței regiunile Savoia și Nisa. În anii 1860-1861, statele italiene s-au unit în jurul Piemontului alcătuind Regatul Italiei. În 1866, Italia a obținut și Veneția participând la războiul dintre Prusia și Austria de partea celei dintâi. Apoi, în 1870, a fost ocupată Roma care a devenit capitala Italiei. În acest fel s-a încheiat unificarea Italiei. 

Realpolitik

Politică internă, dar mai ales externă, care pleacă de la realitățile momentului și vizează obiective clare, realizabile. Se opune unei politici întemeiate pe idealuri sau etică, care nu ia în calcul ceea ce se întâmplă, ci ceea ce ar trebui să se întâmple. Termenul a fost pus în circulație de Otto von Bismarck, cel care a realizat unificarea Germaniei tocmai prin realpolitik. Această abordare este cel mai bine sintetizată în celebrul dicton lansat de Machiavelli: ”Scopul scuză mijloacele!” 

Pașalâc

Termen folosit în Europa pentru a desemna o provincie otomană condusă de un pașă. De exemplu: Pașalâcul Buda, Pașalâcul Timișoara sau Pașalâcul Oradea, ca să dăm câteva exemple familiare nouă. În general, ceea ce europenii numeau pașalâc, turcii numeau eyalet, o unitate administrativ-teritorială compusă din mai multe sangeacuri. Eyaletele au fost înlocuite în sec. al XIX-lea cu vilayetele. De pildă, vilayetul Dunării în componența căruia se afla și sangeacul Tulcea, Dobrogea de azi, intrată în componența României în 1878.

Mein Kampf

Adolf Hitler în 1938

Mein Kampf (Lupta Mea) este titlul unei lucrări scrise de Adolf Hitler în perioada 1923-1925 și care a văzut lumina tiparului în două etape: vol. I – O socoteală (1925) și vol. II – Mișcarea național-socialistă (1926). Hitler a beneficiat de o perioadă de reflecție, fiindcă în 1923, după eșuarea Puciului de la Munchen (9 noiembrie 1923), supranumit și Puciul de la berărie, a fost închis în închisoarea Landsberg am Lech (Bavaria). Cartea a fost dactilografiată de un colaborator apropiat, Rudolf Hess. În cuprinsul acestei cărți se împletesc elementele autobiografice cu cele doctrinare. Hitler țese, într-un stil de multe ori prolix, doctrina național-socialistă, care se întemeia pe ultranaționalism, rasism, antisemitism și o virulentă critică la adresa democrației. Evreii sunt considerați vinovați de toate relele cu putință, iar Hitler propune soluții radicale care prefigurează barbaria Holocaustului. Astfel, în Mein Kampf se poate observa că ideea exterminării evreilor a fost un element cardinal de la începutul mișcării național-socialiste. Pe de altă parte, se lansează proiectul creării unui imperiu colonial pentru rasa germanică în est (Lebensraum – spațiu vital) prin subjugarea sau eliminarea altor populații, precum slavii. Astăzi, în multe state din lume, cartea lui Hitler este interzisă.

Primul Război Mondial

Atentatul de la Sarajevo
 (28 iunie 1914)

Primul Război Mondial s-a desfășurat în intervalul 28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918. A fost cel mai ucigător război de până atunci, dar, din păcate, a fost depășit din acest punct de vedere de al Doilea Război Mondial (1939-1945). Războiul a avut un caracter imperialist, fiindcă a avut la bază dorința anumitor imperii de a-și spori influența și puterea. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo (28 iunie 1914) a fost pretextul folosit de Austro-Ungaria pentru a declanșa conflictul, la 28 iulie 1914. S-au înfruntat Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), pe de o parte, și Antanta (Franța, Rusia și Marea Britanie), pe de altă parte. În conflict au intervenit treptat și alte state, precum Japonia (1914), Italia (1915), România (1916) sau SUA (1917), de partea Antantei, și Imperiul Otoman (1914) și Bulgaria (1915), de partea Puterilor Centrale. Războiul s-a încheiat cu victoria Antantei, prin Armistițiul de la Compiegne, semnat la 11 noiembrie 1918.

Bătălia de la Maraton

Sosirea lui Fidipide la Atena

Atenienii au comis imprudența de a sprijini revolta antipersană a grecilor din Asia Mică, ceea ce le-a atras dușmănia împăratului Darius I cel Mare. Acesta a trimis, în anul 490 î.H., o expediție împotriva Atenei. Cei aproximativ 30.000 de perși au fost transportați cu corăbiile, care au ancorat în partea de nord a Atticii, într-un golf, lângă Maraton. Atenienii au cerut sprijinul spartanilor, care au invocat un pretext pentru a nu da curs cererii lor. Astfel, Atena a aliniat pe câmpul de luptă propriii cetățeni, circa 9.000 de hopliți, precum și o mie de hopliți trimiși de aliații din Plateea. Strategul Miltiade a conceput un plan îndrăzneț, fiindcă, de obicei, tabăra mai slabă alege să se apere, în timp ce atenienii au atacat în forță, în ciuda inferiorității lor numerice. Ideea lui Miltiade a dat roade, astfel că atenienii au ieșit victorioși din această înfruntare. Legenda spune că Fidipide, unul dintre oștenii atenieni, a alergat 42 km pentru a duce vestea victoriei la Atena. Imensul efort depus i-a permis doar să strige „Am învins!”, după care a murit de epuizare. În amintirea acestui eveniment, real sau imaginar, actualele Jocuri Olimpice au și o probă numită maraton.

Regele Decebal

Regele Decebal (87-106 d.H)

Decebal a ajuns rege al Daciei în anul 87 d.H., în condițiile unui conflict iminent cu Imperiul Roman, declanșat de atacul dacilor asupra provinciei romane Moesia (iarna anilor 85-86). Duras, predecesorul său, i-a cedat tronul, fiindcă era mai potrivit pentru a face față acestei amenințări mortale. În 87 d.H. l-a învins pe Cornelius Fuscus, pentru ca în anul următor să fie învins de Tettius Iulianus. Cu toate acestea, în 89 d.H. a încheiat o pace avantajoasă cu romanii, care erau amenințați de triburile germanice. Astfel, a devenit aliat al Imperiului Roman. Venirea la tron a lui Marcus Ulpius Traianus (98-117 d.H.) a schimbat radical situația. Acesta a decis că era momentul ca Dacia să fie cucerită pentru a elimina o amenințare, a extinde imperiul și a captura noi bogății. Cucerirea Daciei s-a realizat prin două războaie desfășurate în anii 101-102 și 105-106. Decebal, ultimul rege al Daciei, a fost învins și s-a sinucis pentru a nu fi capturat de către romani.

Caius Iulius Caesar

Asasinarea lui Caesar - pictură de Vicenzo Camuccini

Caius Iulius Caesar (100–44 î.H.) a fost una dintre cele mai importante personalități ale istoriei romane. Membru al unei ilustre familii de patricieni, a deținut la Roma diverse funcții până când, în anul 59 î.H., a obținut consulatul grație unei înțelegeri cu Pompei și Crassus (Primul Triumvirat). După ieșirea din funcție, i s-a atribuit guvernarea a trei provincii, poziție din care, în anul 58 î.H., a lansat campania de cucerire a Galiei, încheiată abia în 51 î.H. Cel mai cunoscut episod al acestei campanii este Bătălia de la Alesia (52 î.H.), unde l-a învins pe liderul galilor, Vercingetorix.

În anul 50 î.H., Senatul i-a cerut să-și demobilizeze armata și să revină la Roma pentru a da socoteală. Considerând că astfel ar fi fost la discreția adversarilor săi, Caesar a declanșat, în 49 î.H., războiul civil. În 48 î.H., l-a învins pe Pompei la Pharsalos, iar conflictul s-a încheiat în 45 î.H., prin victoria de la Munda, în Spania.

În 46 î.H., a fost numit dictator pe zece ani, iar în 44 î.H. a devenit dictator pe viață. La 15 martie 44 î.H., a fost asasinat în Senat de un grup de complotiști condus de Cassius și Brutus, fiind lovit de 23 de ori cu cuțitul.