Manifestul unui profesoraș oarecare

 

Pe 9 iunie 2023 am fost unul dintre miile de cadre didactice care au mărșăluit în București, de la Palatul Victoria până la Palatul Cotroceni. Un chip între chipuri, un gând între gânduri, o șoaptă între șoapte, profesor între profesori — a fost minunat cum am despicat împreună arșița indiferenței lor. A fost unul dintre cele mai înălțătoare momente ale carierei mele de profesor: să fiu alături de colegii mei, de intelectualii acestei țări, într-o întreprindere care urmărea un singur scop — recâștigarea demnității pentru o profesie supusă unui lung șir de umilințe, de către cleptocrații care-și spun cu emfază „clasă politică”, de circa 35 de ani, deja.

Nu-mi încăpeam în piele de mândrie văzând șuvoiul de oameni minunați, delicați, pașnici, educați, care chiar și în stradă erau la înălțimea misiei pe care și-au asumat-o: aceea de a oferi unei țări debusolate un viitor, un exemplu. M-am pierdut în murmurul indignării lor, pentru a găsi un puternic sentiment al apartenenței la o breaslă atât de importantă și atât de înjosită, într-o țară țintuită pe marginea prăpastiei de ocnașii de care amintea, într-un celebru catren, Păstorel Teodoreanu.

În liniștea asurzitoare care mă învăluia ca un cocon, mi-au răsărit în minte versurile pe care Goethe le-a pus în inima și pe buzele lui Faust:

„Aș vrea să văd asemenea devălmășie,

Să locuiesc cu liberul popor pe liberă câmpie,

Acelei clipe aș putea să-i spun întâia oară:

Rămâi, că ești atâta de frumoasă!

Căci urma zilei mele pământene

Nici în eoni nu poate să dispară.

Și, presimțind o fericire ce înaltă se înfiripă,

Eu gust acum suprema clipă.”

Nu am crezut că, la mai bine de doi ani de la acel moment, va trebui să luptăm din nou împotriva celui mai abject atac la adresa cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Un sinistru — pardon, ministru — atins în cele mai adânci resorturi ale personalității sale de un acut sindrom mesianic, demn (mă refer la sindrom) de o mai mare atenție din partea colegilor de breaslă ai domniei sale — ca să nu existe dubii, mă refer la psihologi — este unealta prin care este dus la îndeplinire acest abject atac la adresa meseriei de profesor.

Am fost suficient de naiv să mă număr printre cei care au primit cu satisfacție numirea în funcția de ministru a domnului Daniel David. Mi-am spus: în sfârșit, iată un intelectual autentic, un om inteligent, cu o educație aleasă, un adevărat profesor. Doamne, ce mult m-am putut înșela, în pofida faptului că România m-a antrenat îndelung să simt de la distanță ipocrizia, minciuna și ticăloșia cu care ne împroașcă profesioniștii jafului sistematic. Nicicând nu am văzut o distanță mai mare între aparență și esență, între vorbă și faptă, între ideal și real. Să devii, de bună voie, unealta prin care repetenții României dau lovitura de grație sistemului educațional românesc... Cât de josnic!

Președintele țării asistă impasibil la demantelarea zidurilor ideatice din jurul conștiinței naționale, tocmai când la porțile sale se avântă talazurile urii și extremismului. Într-unul dintre cele mai grele momente din istoria noastră recentă, decidenții politici se războiesc cu bursele elevilor, cu „nababii” care au îndrăzneala să aibă pensii mai mari de 3.000 de lei, cu mamele care își îngrijesc pruncii mai mici de doi ani — și cu profesorii. Și cam atât...

Noi suntem sistemul imunitar capabil — și dator — să asaneze mentalitățile, să îndrepte „lemnul strâmb al omenirii”, cel despre care ne-a tot vorbit în răspăr Isaiah Berlin și, se pare, și în van. Dar, de 35 de ani, suntem legați de mâini și de picioare, obligați să lucrăm în condiții de subfinanțare cronică, maculați cu cele mai grele injurii din partea unei societăți pe care lupii de pază ai democrației au învățat-o să ne urască, la semnal, și zdrobiți sub efectele reformei permanente.

Dacă Troțki, unul dintre părinții totalitarismului comunist, ai terorii sistematice, a creat doctrina „revoluției permanente”, ciracii din fruntea României au creat — nu știu dacă au și patentat — „reforma permanentă” a sistemului educațional. Efectele le putem vedea cu toții.

Alo, domnule președinte, parcă spuneați ceva în campanie despre „profesori motivați cu salarii decente”? Sigur, nu ați semnat sub această promisiune deșartă, dar, orișicum, are vreo valoare? Măcar istorică? Statistică? Ceva…?

Din Parnasul unei științe abstracte, cum este matematica, nu puteți coborî în tranșeele școlii românești. Nu? Pute a levelleri și sans-culottes? Dar oare cine ne-a adus pe culmile disperării? Să nu spuneți că Cioran — el chiar nu are nimic de-a face cu revoltele noastre, care nu sunt atavice, ci foarte concrete. Chiar și dvs. le-ați putea înțelege, dacă ați găsi de cuviință să ne ascultați. Dar de când rătăciți prin meandrele geostrategiei și geopoliticii — discipline pe care cu toții vedem cât de bine le stăpâniți — nu aveți timp să ascultați ieremiadele poporului. Prea fugiți de „vulg”, pentru un om al poporului, domnule președinte.

Pe la Sorbona nu v-a spus nimeni ceva de genul Vox populi, vox Dei? Bănuiesc că nu. Nu păreți genul care să înțeleagă importanța studierii limbii latine, într-o țară care vorbește o limbă neolatină.

Despre Bolo-Taie-Tot, ce-ar fi de spus? Un individ care are idei puține și ascuțit de fixe? Eminescu l-a judecat deja, fără să-l fi cunoscut — din fericire pentru el: „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă.”

Dragi colegi, adevărul e că suntem singuri împotriva tuturor. Nu ne avem decât unii pe alții. Parafrazându-l pe Napoleon Bonaparte: statul ne datorează mult, dar nu ne poate da nimic, fiindcă are de hrănit gurile hulpave ale Leviatanului cleptocrat.

Suntem atacați de o presă care a abandonat de mult principiile Cartei jurnalistului — aia semnată în 1971 — aruncând oprobriul și anatema pentru toate metehnele societății românești în cârca profesorilor. Însă, în pofida acestei realități crude, avem o forță mai mare decât vă puteți imagina.

Dacă vom regăsi spiritul lui 9 iunie 2023, vom învinge rezistența aristocrației cleptocrate, vom deschide calea unei educații de calitate, întru folosul întregii națiuni. Noi nu suntem parte a problemei. Noi suntem parte a soluției.

După cum spunea N. Iorga în 1940, în Consiliul de Coroană în care s-a dezbătut Nota ultimativă remisă României de sovietici, prin care ni s-a cerut să cedăm din trupul țării Basarabia și Nordul Bucovinei:

„Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”

Trebuie să ne batem cu toate armele pe care ni le pune la îndemână educația, decența și democrația, pentru supraviețuirea noastră și a nației noastre. Dacă vom ceda acum, nu vom mai putea lupta altădată: ori învingem acum, ori vom dispărea în marasmul și promiscuitatea politicianismului dâmbovițean, ca breaslă și ca națiune — căci viitorul națiunii se plămădește prin mâinile noastre.

Andrei Mureșanu avea dreptate: „Acum ori niciodată...”

Ne vor lipsi curajul și determinarea?