Ce este suveranitatea? Lecție pentru așa-zișii suveraniști și nu numai

Hugo Grotius (1583-1645)

De câțiva ani, Europa, ca un simptom al unei evoluții politice mai largi, a ajuns să fie invadată de mișcări politice populiste, care își spun cu emfază suveraniste. Scena politică românească, puternic afectată de boala mimetismului, nu face notă discordantă din acest punct de vedere. Membrii unor partide politice precum AUR, POT sau SOS afirmă că sunt suveraniști, în sensul că sunt atașați valorilor inerente unui principiu extrem de important al dreptului internațional: suveranitatea națională. Prin această poziționare, actori politici controversați, precum Călin Georgescu și George Simion, duc în derizoriu un principiu pe care nu doar că nu îl înțeleg, dar îl schimonosesc de o manieră specifică regimului ceaușist, atât de atașat suveranității și independenței naționale, perpetuând, la nivelul percepției publice, ideea că România nu ar mai avea destulă — dacă nu deloc — suveranitate națională. Ca și cum bunul suprem, în raporturile cu celelalte state, ar fi suveranitatea absolută, văzută ca libertate absolută. În cele ce urmează, voi puncta câteva aspecte importante, într-un stil didactic, potrivit publicului larg, pentru a se înțelege perfect ce este principiul suveranității naționale în epoca contemporană.

Manifestul unui profesor oarecare

 

Pe 9 iunie 2023 am fost unul dintre miile de cadre didactice care au mărșăluit în București, de la Palatul Victoria până la Palatul Cotroceni. Un chip între chipuri, un gând între gânduri, o șoaptă între șoapte, profesor între profesori — a fost minunat cum am despicat împreună arșița indiferenței lor. A fost unul dintre cele mai înălțătoare momente ale carierei mele de profesor: să fiu alături de colegii mei, de intelectualii acestei țări, într-o întreprindere care urmărea un singur scop — recâștigarea demnității pentru o profesie supusă unui lung șir de umilințe, de către cleptocrații care-și spun cu emfază „clasă politică”, de circa 35 de ani, deja.

Nu-mi încăpeam în piele de mândrie văzând șuvoiul de oameni minunați, delicați, pașnici, educați, care chiar și în stradă erau la înălțimea misiei pe care și-au asumat-o: aceea de a oferi unei țări debusolate un viitor, un exemplu. M-am pierdut în murmurul indignării lor, pentru a găsi un puternic sentiment al apartenenței la o breaslă atât de importantă și atât de înjosită, într-o țară țintuită pe marginea prăpastiei de ocnașii de care amintea, într-un celebru catren, Păstorel Teodoreanu.

Rug de bombe pentru „Țara leului de argint” (Iran)

În acest scurt material, pe care nu îndrăznesc să-l numesc articol, cred că trebuie să spun câteva lucruri sine ira et studio, cu toate că lumea actuală slujește un singur principiu — mă rog, principiu, slogan: cine nu e cu noi, absolut e împotriva noastră. Eu nu sunt împotriva nimănui, cum nu sunt de partea nimănui în conflictul israeliano-iranian; tocmai de aceea sunt în măsură să punctez anumite aspecte, așa cum a făcut Günter Grass în poemul pe care l-a publicat în 2012, intitulat Ceea ce trebuie spus. Dând glas truismelor, descriind elefantul din cameră, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1999 și-a atras acuzații de... antisemitism. Nu e nicio urmă de antisemitism acolo. De altfel, ar trebui să fim deja obișnuiți cu faptul că oricine nu este de acord cu orice susțin conducătorii Israelului este, fără doar și poate, antisemit — cel puțin în viziunea îngustă a unor lideri precum Netanyahu. E riscant să urmărești echilibrul și adevărul într-o vreme în care adulăm partizanatul, iar tribalismul și violența sunt norma, nicicum excepția.

De la bun început țin să avertizez eventualii cititori că susțin dreptul poporului israelian de a avea un stat propriu. Sunt, de asemenea, de acord că Israelul are dreptul să se apere atunci când este atacat. Cred că soluția celor două state este singura cale de urmat pentru o pace durabilă și justă în Palestina — cale pe care, desigur, n-o mai urmează nimeni de multă vreme.