În acest scurt material, pe care nu îndrăznesc să-l numesc
articol, cred că trebuie să spun câteva lucruri sine ira et
studio, cu toate că lumea actuală slujește un singur principiu — mă rog,
principiu, slogan: cine nu e cu noi, absolut e împotriva noastră. Eu nu sunt
împotriva nimănui, cum nu sunt de partea nimănui în conflictul
israeliano-iranian; tocmai de aceea sunt în măsură să punctez anumite aspecte,
așa cum a făcut Günter Grass în poemul pe care l-a publicat în 2012, intitulat Ceea ce trebuie spus. Dând glas truismelor, descriind elefantul din cameră,
laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1999 și-a atras acuzații de...
antisemitism. Nu e nicio urmă de antisemitism acolo. De altfel, ar trebui să
fim deja obișnuiți cu faptul că oricine nu este de acord cu orice susțin
conducătorii Israelului este, fără doar și poate, antisemit — cel puțin în
viziunea îngustă a unor lideri precum Netanyahu. E riscant să urmărești
echilibrul și adevărul într-o vreme în care adulăm partizanatul, iar
tribalismul și violența sunt norma, nicicum excepția.
De la bun început țin să avertizez eventualii cititori că susțin dreptul poporului israelian de a avea un stat propriu. Sunt, de asemenea, de acord că Israelul are dreptul să se apere atunci când este atacat. Cred că soluția celor două state este singura cale de urmat pentru o pace durabilă și justă în Palestina — cale pe care, desigur, n-o mai urmează nimeni de multă vreme.
