Pe 9 iunie 2023 am fost unul dintre miile de cadre didactice care au mărșăluit în București, de la Palatul Victoria până la Palatul Cotroceni. Un chip între chipuri, un gând între gânduri, o șoaptă între șoapte, profesor între profesori — a fost minunat cum am despicat împreună arșița indiferenței lor. A fost unul dintre cele mai înălțătoare momente ale carierei mele de profesor: să fiu alături de colegii mei, de intelectualii acestei țări, într-o întreprindere care urmărea un singur scop — recâștigarea demnității pentru o profesie supusă unui lung șir de umilințe, de către cleptocrații care-și spun cu emfază „clasă politică”, de circa 35 de ani, deja.
Nu-mi încăpeam în piele de mândrie văzând șuvoiul de oameni minunați, delicați, pașnici, educați, care chiar și în stradă erau la înălțimea misiei pe care și-au asumat-o: aceea de a oferi unei țări debusolate un viitor, un exemplu. M-am pierdut în murmurul indignării lor, pentru a găsi un puternic sentiment al apartenenței la o breaslă atât de importantă și atât de înjosită, într-o țară țintuită pe marginea prăpastiei de ocnașii de care amintea, într-un celebru catren, Păstorel Teodoreanu.
