Rug de bombe pentru „Țara leului de argint” (Iran)

În acest scurt material, pe care nu îndrăznesc să-l numesc articol, cred că trebuie să spun câteva lucruri sine ira et studio, cu toate că lumea actuală slujește un singur principiu — mă rog, principiu, slogan: cine nu e cu noi, absolut e împotriva noastră. Eu nu sunt împotriva nimănui, cum nu sunt de partea nimănui în conflictul israeliano-iranian; tocmai de aceea sunt în măsură să punctez anumite aspecte, așa cum a făcut Günter Grass în poemul pe care l-a publicat în 2012, intitulat Ceea ce trebuie spus. Dând glas truismelor, descriind elefantul din cameră, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1999 și-a atras acuzații de... antisemitism. Nu e nicio urmă de antisemitism acolo. De altfel, ar trebui să fim deja obișnuiți cu faptul că oricine nu este de acord cu orice susțin conducătorii Israelului este, fără doar și poate, antisemit — cel puțin în viziunea îngustă a unor lideri precum Netanyahu. E riscant să urmărești echilibrul și adevărul într-o vreme în care adulăm partizanatul, iar tribalismul și violența sunt norma, nicicum excepția.

De la bun început țin să avertizez eventualii cititori că susțin dreptul poporului israelian de a avea un stat propriu. Sunt, de asemenea, de acord că Israelul are dreptul să se apere atunci când este atacat. Cred că soluția celor două state este singura cale de urmat pentru o pace durabilă și justă în Palestina — cale pe care, desigur, n-o mai urmează nimeni de multă vreme.

De ce „Țara leului de argint”? Fiindcă așa a numit scriitorul german Karl May Persia într-o serie de romane de aventură. Primul meu contact cu regiunea a fost prin intermediul ficțiunii țâșnite de sub condeiul acestui romancier. De aceea am ținut să vorbesc despre „Țara leului de argint”, nu despre — pur și simplu — Iran, un nume introdus în 1935 de către șahul Reza Pahlavi, care ne duce cu gândul la „țara arienilor”, într-un moment în care șahul flirta cu cel de-al Treilea Reich, ca modalitate de a ieși din strânsoarea britanică dinspre sud și cea sovietică dinspre nord. Persia a părăsit scena istoriei, la fel ca șahul Reza Pahlavi, care a fost înlocuit, în 1941, de către britanici și sovietici, cu fiul său, Mohammad Reza Pahlavi. Deci, ultimul șah al Iranului a fost urcat pe tron de forțe străine de poporul iranian. De altfel, lunga sa domnie, care a ținut până în 1979, a fost marcată de constante intervenții străine în afacerile interne ale țării. Cel mai controversat moment este cel al loviturii de stat din 1953, când prim-ministrul Mohammad Mossadegh a fost înlăturat de la putere, iar șahul a redevenit un monarh absolut — așa cum îi șade bine unui aliat al SUA și al Marii Britanii. Evident, operațiunea a fost pusă la cale de CIA și MI6. Mai trebuie punctat un lucru: domnia ultimului șah s-a aflat sub imperiul terorii poliției politice SAVAK. Dacă domnia lui Mohammad Reza Pahlavi ar fi fost la înălțimea mitului pe care îl proclamă unii astăzi, cum s-ar explica, totuși, revoluția din 1979? Doar pentru că actualul regim de la Teheran este, de asemenea, opresiv, nu înseamnă că înainte era vreun paradis. Mă rog, sunt unii — chiar în România — care regretă totalitarismul ceaușist; de ce n-ar fi și unii care regretă vremurile de aur ale SAVAK-ului, creat în 1957 cu sprijin din partea CIA și, posibil, Mossad, după cum spun gurile rele?

Trecând peste aceste necesare digresiuni, să atacăm fondul problemei: conflictul israeliano-iranian. Aceste două țări se dușmănesc. De ce? Nu cred că e locul și momentul să spunem, dar trebuie punctat un lucru: o tabără — adică Israelul — se portretizează drept victimă inocentă, aruncând asupra celeilalte tabere anatema, pentru că, nu-i așa, Iranul este răul absolut și cu toții trebuie să credem asta. Iranul nu este încarnarea răului absolut, cum nici Israelul nu este binele absolut. Există nuanțe pe care ar fi bine să le vedem, iar nuanțele sunt extrem de importante dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă — ca să nu devenim niște Sisifi care rostogolesc la infinit bolovanul propagandistic al uneia dintre părți.

Iranul, se pare, are un program nuclear civil, după cum pretind cei de la Teheran, care poate deveni foarte repede un program nuclear militar, susțin israelienii, acompaniați de voci de peste ocean. Să mergem mai departe pe firul ipotezei că Teheranul construiește arme nucleare. Luând drept fapt această aserțiune, ar trebui să căutăm răspuns la următoarele întrebări:

1. De ce un Iran cu arme nucleare ar fi o amenințare existențială pentru Israel?

2. De ce Iranul nu ar trebui să obțină arme nucleare, în timp ce Israelul le deține deja – chiar dacă acest lucru nu este recunoscut oficial?

3. Cum ar afecta regiunea Orientului Mijlociu și lumea un Iran dotat cu armament nuclear?

Să încercăm să răspundem la prima întrebare. Din punctul meu de vedere, un Iran care deține bomba atomică nu ar fi neapărat o amenințare existențială pentru Israel. De ce ar șterge Iranul Israelul de pe hartă, din moment ce Israelul are capacități nucleare suficiente pentru a proceda la fel cu Iranul? De ce, în acest caz, nu s-ar aplica principiul MAD (Distrugerea Mutuală Garantată), care a funcționat atât de bine pe parcursul Războiului Rece (1945–1991)? De ce ar distruge Iranul Ierusalimul, unul dintre cele mai sfinte locuri ale Islamului, nu doar pentru creștini și evrei? De ce i-ar zdrobi sub ciuperca atomică și pe palestinienii pe care pretinde că vrea să-i elibereze? Iată niște întrebări legitime, la care nimeni nu s-a obosit să dea un răspuns, cel puțin la noi în țară. Ideea că Iranul, imediat după obținerea armei atomice, s-ar năpusti să distrugă Israelul nu e tocmai demnă de crezare, fiindcă, în acest caz, Ayatollahul ar rămâne lider peste un imens deșert radioactiv.

Nici alegația că Iranul ar livra bombe atomice unor grupări teroriste, care să atace Israelul și aliații vestici ai acestuia, nu e demnă de crezare. Cât de greu ar fi să se afle de unde provine bomba? Consecințele pentru Iran ar fi dintre cele mai grave — caz în care Teheranul și-ar semna sentința la moarte. Împărtășesc opinia că Iranul ar putea avea un program nuclear militar și ar putea urmări obținerea bombei atomice, pentru a-și securiza regimul teocratic aflat la putere. Liderii de la Teheran înțeleg extrem de clar faptul că Saddam Hussein, Gaddafi și Bashar al-Assad au dispărut de pe scena istoriei în moduri care se pot repeta oricând în Iran. Irakul a fost invadat tot printr-o operațiune specială — la fel cum a făcut și Rusia, în 2022, când a atacat, în mod brutal, un vecin pașnic: Ucraina. Dacă Ucraina nu ar fi renunțat la arsenalul nuclear pe care l-a moștenit de la defuncta URSS, ar mai fi fost atacată de către Putin? Dacă Irakul lui Saddam chiar ar fi avut arme nucleare, ar mai fi fost invadat într-o formă care a violat dreptul internațional, în 2003? La ambele interogații, răspunsul meu este: NU. De pildă, care e logica pentru care Coreea de Nord a urmărit să obțină arme atomice? A vândut această țară arme nucleare teroriștilor? A atacat Coreea de Sud, SUA ori Japonia? Nicidecum! Armele atomice sunt, pentru regimul totalitar de la Phenian, o garanție că regimul va rămâne la putere și că nimeni nu va interveni pentru a forța o schimbare de regim.

        Consider că Iranul are aceeași optică și că armele atomice, în cazul în care chiar vrea să le obțină, sunt o garanție a supraviețuirii regimului, nu un mijloc de distrugere a Israelului. Ar mai fi posibil un atac precum cel lansat de Israel contra Iranului? Apropo, cu ce e diferit atacul israelian asupra Iranului de invazia lui Putin în Ucraina? Nu sunt ambele încălcări ale legislației internaționale? Se pare că suntem într-o logică ilogică, de tipul celei care a guvernat anii 1930, când statele totalitare agresau pe oricine aveau chef — cu diferența că, astăzi, agresiunile sunt comise și de state pretins democratice, precum SUA ori Israel. Nu știu câtă democrație a mai rămas în Israel sub conducerea lui Netanyahu.

Să încercăm să răspundem la a doua întrebare. După cum bine se știe — dar se neagă cu vehemență — Israelul are un arsenal nuclear consistent. Este, dacă îmi este permis să spun așa, „secretul lui Polichinelle”. Toată lumea știe că există. Dacă Israelul își dorește cu adevărat pacea, poate ar putea lua în considerare renunțarea la arsenalul său nuclear, căpătând astfel autoritatea morală de a cere altora să nu pășească pe drumul fără întoarcere al obținerii puterii atomice. Până în acest moment, singura țară care a renunțat complet la arsenalul nuclear pe care l-a obținut — nu că ar fi fost acesta foarte consistent, dar orișicât... — a fost Africa de Sud. Ca și Coreea de Nord, ori Republica Islamică Iran, și Africa de Sud avea, ca și alte regimuri izolate, un greu păcat de apărat, în jurul căruia a ridicat un zid radioactiv. Însă prăbușirea regimului apartheid s-a produs, iar necesitatea de a avea arme nucleare a dispărut ipso facto.

Iranul este condus, fără doar și poate, de un regim criminal care sprijină terorismul. Ideal ar fi ca, în lume, să existe doar regimuri democratice, în care oamenii să se bucure de ceea ce, cu emfază, numim „drepturi ale omului”. Dar lumea este cum este, iar noi trebuie să ne raportăm la ceea ce este, nu la ceea ce ar trebui să fie. E preferabil să avem pace în Orientul Mijlociu, chiar dacă, pentru acest fapt, ar trebui să tolerăm o dictatură teocratică precum cea de la Teheran. De altfel, întreaga retorică ce a invadat spațiul public occidental despre schimbarea de regim care trebuie produsă la Teheran dă apă la moară regimului de acolo, care înțelege, o dată în plus, că supraviețuirea sa este în strânsă legătură cu obținerea puterii atomice. De fapt, atacul israelian, căruia i s-a alăturat și cel american, nu face altceva, astăzi, decât să mențină și mai mult Teheranul pe linia obținerii armei atomice. Iranienii au înțeles foarte clar că securizarea regimului trebuie să se facă prin garanții oferite de „reacția în lanț”. Toate acțiunile întreprinse recent de către tandemul israeliano-american susțin și întăresc dorința Iranului de a avea arme apocaliptice. Ar fi fost mai bine dacă s-ar fi păstrat și păzit acordul semnat de administrația Obama cu Iranul. Dacă Iranul ar fi încălcat acest acord — și s-ar fi putut dovedi asta — Occidentul și Israelul ar fi avut autoritatea morală pentru a proceda așa cum fac astăzi. S-ar fi dat o șansă păcii, iar Iranul ar fi fost integrat în circuitul economic mondial, ceea ce ar fi avut consecințe profunde asupra societății iraniene care, cine știe, și-ar fi dorit mai multă libertate. Poate că Iranul n-ar mai fi fost un „stat canalie” și nici un aliat fidel pentru Rusia lui Putin. Moderații de la Teheran ar fi avut o șansă. Dar, în actualele circumstanțe, radicalii de la Teheran sunt ajutați tocmai prin rugul de bombe israeliano-american, care-i legitimează în ochii multor iranieni și care le permite să pozeze în postura de victime.

A treia întrebare este cea care are cel mai consistent răspuns, cu toate că nu e foarte lung. Da, ar fi foarte rău dacă Iranul ar avea arme nucleare — nu pentru că asta ar însemna distrugerea Israelului, ci pentru faptul că acest lucru ar duce la proliferarea armelor nucleare. Cine ar mai putea opri state precum Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Turcia ori Egipt să caute să obțină arme atomice? De ce ar rămâne acestea mai prejos? Arabia Saudită ar putea sta cu mâinile în sân, văzându-și rivalul șiit fluturând ostentativ sabia atomică? Dar, din nou, soluția ar fi de natură diplomatică. Israelul se poate alinia normelor internaționale — ceea ce nu face — renunțând la armele nucleare, în schimbul unor solide garanții de securitate din partea SUA și UE, și ar putea cere ultimativ ca nicio altă țară din Orientul Mijlociu să nu obțină arme atomice. Evident, așa ceva nu se va întâmpla niciodată, iar războaiele lui Netanyahu par să-i securizeze regimul și au, mai degrabă, rolul de a influența politica internă. Oare își trăiește democrația israeliană ultimele clipe?

Iranul ar fi putut fi un actor decent pe scena internațională dacă i s-ar fi dat această șansă. În schimb, de la bun început, a fost izolat și confruntat cu ostilitatea Vestului, care a pus la cale războiul cu Irakul dintre anii 1980–1988, în timpul căruia — by the way — SUA a furnizat arme ambelor tabere. Nu ar fi util să ne amintim de scandalul Irangate? Și, dacă tot vorbim de terorism, nu ar fi bine — așa, pentru cultura generală — să ne amintim și de avionul Airbus A300 aparținând Iranului, doborât în 1988, în spațiul aerian iranian, de către crucișătorul USS Vincennes, care a dus la decesul a 290 de pasageri, printre care 66 de copii? Iranul nu are monopol pe terorism, se pare. Și ar fi decent, dacă tot vorbim de terorism, să ne amintim un pic și de organizațiile teroriste Irgun și Stern, care au jucat un rol atât de central în constituirea statului Israel.

Între timp, specialiștii în geopolitică și geostrategie din România, care au invadat televiziunile și internetul, s-au poziționat clar de-o parte sau cealaltă a baricadei. Mă rog, de partea Iranului sunt „specialiștii” care bântuie colțurile insalubre ale internetului. De partea Israelului sunt specialiștii cu ștaif. Spre exemplificare, mai zilele trecute l-am văzut pe marele diplomat Cristian Diaconescu — fost ministru de externe, candidat la prezidențiale și consilier al președintelui interimar Ilie Bolojan — vorbind cu maximă siguranță despre faptul că, în Constituția Iranului, ar scrie explicit că Israelul trebuie distrus. La o simplă căutare online se poate afla că spusele domniei sale sunt ceea ce numim „fake news”. Și-a retractat zisa până în acest moment? Nimeni nu pare dispus să dea vreo șansă decenței, echilibrului ori adevărului. Nici măcar așa-zișii specialiști. Cam ce încredere am putea să avem în oricine, în atare circumstanțe?