Ce este suveranitatea? Lecție pentru așa-zișii suveraniști și nu numai

Hugo Grotius (1583-1645)

De câțiva ani, Europa, ca un simptom al unei evoluții politice mai largi, a ajuns să fie invadată de mișcări politice populiste, care își spun cu emfază suveraniste. Scena politică românească, puternic afectată de boala mimetismului, nu face notă discordantă din acest punct de vedere. Membrii unor partide politice precum AUR, POT sau SOS afirmă că sunt suveraniști, în sensul că sunt atașați valorilor inerente unui principiu extrem de important al dreptului internațional: suveranitatea națională. Prin această poziționare, actori politici controversați, precum Călin Georgescu și George Simion, duc în derizoriu un principiu pe care nu doar că nu îl înțeleg, dar îl schimonosesc de o manieră specifică regimului ceaușist, atât de atașat suveranității și independenței naționale, perpetuând, la nivelul percepției publice, ideea că România nu ar mai avea destulă — dacă nu deloc — suveranitate națională. Ca și cum bunul suprem, în raporturile cu celelalte state, ar fi suveranitatea absolută, văzută ca libertate absolută. În cele ce urmează, voi puncta câteva aspecte importante, într-un stil didactic, potrivit publicului larg, pentru a se înțelege perfect ce este principiul suveranității naționale în epoca contemporană.

Voi începe prin a preciza faptul că principiul suveranității naționale, în accepția contemporană, nu poate fi disociat de cel al independenței naționale. Cele două principii merg mână în mână, completându-se reciproc. Dacă, prin independență națională, se înțelege libertatea unui actor statal de a acționa pe scena internațională, suveranitatea națională înseamnă, eminamente, libertatea unui stat de a acționa liber între propriile frontiere. S-a discutat mult printre specialiștii în drept internațional dacă, prin conceptul de suveranitate națională, se înțelege implicit și independența pe plan internațional, ori dacă statutul de țară independentă conține și ceea ce numim suveranitate națională. Pentru a spulbera orice neînțelegeri, de obicei se vorbește despre principiul suveranității și independenței naționale, și așa voi face și eu în expunerea de față.

Principiul suveranității s-a dezvoltat treptat pe parcursul Evului Mediu. El a însemnat, în primul rând, dreptul unui monarh de a acționa independent de alte centre de putere din statul sau statele sale. În Evul Mediu Occidental, monarhul a trebuit să lupte pe două fronturi principale pentru a-și impune supremația pe plan intern: împotriva feudalilor, dar și împotriva Bisericii. Nobilii erau direct interesați de slăbirea autorității monarhului, iar Biserica, prin diverși papi, considera că era îndreptățită, prin natura puterii sale spirituale, să conducă tot ceea ce se găsea sub cer. Anumiți monarhi au combătut cu vorba și cu arma aceste tendințe, fapt pentru care li s-a spus „suverani”, din latinescul superanus, cel aflat deasupra tuturor, superior tuturor. Adică un monarh care nu depindea nici de nobili, nici de Biserică, el nefiind vasalul nimănui. În unele state, precum Franța, Anglia sau Spania, monarhul a concentrat puterea în mâinile sale, ceea ce, în final, a dus la apariția a ceea ce numim monarhia absolutistă, în care, după cum ne indică și numele, monarhul avea, teoretic, o putere absolută.

Acest tip de monarh era cu adevărat un suveran, pentru că el nu depindea de nicio autoritate internă ori externă. Monarhia absolutistă se întemeia pe ideea că unica sursă a puterii sale este însuși Dumnezeu, fapt pentru care i s-a spus și monarhie de drept divin. Din moment ce Dumnezeu era sursa autorității monarhice, poporul nu avea niciun cuvânt de spus în luarea deciziilor de orice fel. În secolul al XVII-lea, în Anglia, a avut loc un război civil (1642–1649), care s-a sfârșit prin decapitarea unui monarh cu ambiții absolutiste, Carol I Stuart (1625–1649). În 1688, fiul acestuia, Iacob al II-lea Stuart, a fost detronat, iar pe tron a fost adus conducătorul Olandei, Wilhelm de Orania, care, în 1689, a fost de acord să conducă Anglia prin respectarea drepturilor poporului englez. Așadar, nici urmă de absolutism, nici de intervenție divină. Deci ce e de făcut cu suveranitatea? Cui aparține ea? Ei bine, conceptul de suveranitate, destul de tânăr pe atunci și prea puțin codificat pe plan internațional, a devenit treptat suveranitate națională, ceea ce însemna că sursa oricărei puteri este poporul. Această accepție a termenului a devenit uzuală după Revoluția Franceză (1789–1799), când revoluționarii au considerat că sunt cetățeni, nu supuși ai unui rege numit de o divinitate despre care nu poți spune nici că există, nici că nu există, adică locuitori cu drepturi egale ai unui stat suveran și independent. Revoluția franceză a creat și conceptul de stat-națiune, conform căruia fiecare națiune avea dreptul să trăiască în propriul stat, potrivit propriilor decizii.

În mod cât se poate de evident, absolutismul nu s-a lăsat alungat de pe scena istoriei europene cu una cu două, dar conceptul suveranității și independenței naționale s-a impus în practica internațională, ca atribut al statului-națiune, nu doar al unui stat. Codificarea sa ca principiu de drept internațional a început prin opera olandezului Hugo Grotius (1583–1645), autor al cărții De iure belli ac pacis (1625) – Despre dreptul războiului și păcii. El a desprins suveranitatea de persoana monarhului, argumentând că suveranitatea poate aparține monarhului, unei adunări ori, de ce nu, poporului, în funcție de specificul politic al unei țări. Ideile sale au influențat puternic negocierile care s-au finalizat cu Pacea Westfalică din 1648. Acolo s-au schițat câteva uzanțe asociate, îndeobște, cu statutul de independență și suveranitate: un stat nu putea fi independent dacă nu era recunoscut de celelalte state independente; neintervenția în afacerile interne ale altui stat; trimișii unui stat sunt inviolabili.

Pentru claritatea expunerii, cred că este cazul să facem un arc peste timp, pentru a explica ce înseamnă, mai mult decât orice altceva, principiul independenței și suveranității naționale astăzi. Așadar, în zilele noastre, prin stat independent și suveran se înțelege mai ales o țară care se bucură de drepturi depline pe plan internațional. Comunitatea internațională funcționează pe baza unor legi și reguli care formează ceea ce numim dreptul internațional. O țară care încalcă dreptul internațional poate fi sancționată de celelalte state tocmai prin retragerea drepturilor de care se poate bucura un stat independent și suveran. Invadarea Ucrainei de către Rusia în anul 2022 este o încălcare flagrantă a dreptului internațional și o lovitură puternică aplicată principiului independenței și suveranității naționale, pentru că Rusia lui Putin i-a refuzat Ucrainei dreptul la independență și suveranitate, în condițiile în care Ucraina este un stat cu drepturi depline în cadrul comunității internaționale. Statele care au înțeles adevărata miză a invaziei — compromiterea unui principiu de bază al dreptului internațional — au reacționat prin impunerea de sancțiuni politice și economice, ceea ce face ca Federația Rusă să nu mai fie un stat pe deplin independent și suveran. Rusia nu mai poate acționa pe plan internațional ca un membru cu drepturi depline, ceea ce, paradoxal, îi diminuează suveranitatea. Da, pe plan intern, regimul Putin are un control total, dar, în era globalizării, un stat nu poate funcționa complet desprins de toate celelalte state. De fapt, însăși ideea de a te desprinde de tot ceea ce înseamnă comunitate internațională are un aer revolut, vetust, în flagrantă incongruență cu tot ceea ce înseamnă bunul-simț astăzi. Capacitatea de a face comerț este un atribut dintre cele mai importante pentru un stat independent și suveran, iar Rusia a pierdut acest drept. Ceea ce nu înțeleg așa-zișii suveraniști este faptul că acțiunile belicoase ale Rusiei au dus la diminuarea suveranității sale.

Să ducem ideea mai departe, referindu-ne la Coreea de Nord, un „stat paria”. Prin „stat paria” înțelegem acele țări care nu se conformează dreptului internațional, fapt pentru care, la fel ca Rusia, de exemplu, sunt excluse de la participarea normală la schimburile economice internaționale, printre altele. Republica Populară Democrată Coreeană este liberă doar să fie condusă de dinastia Kim, pentru că acest stat nu se bucură de nicio altă libertate. Neputința Rusiei și a Coreei de Nord se vede în însuși faptul că strâng cooperarea bilaterală, că se au doar unele pe altele, alături de Iran, Venezuela și alte țări „paria”. China joacă un meci mult mai subtil, evitând să ia, în mod decis și explicit, partea vreunui combatant, pentru că înțelege riscurile la care se expune. Ca în orice comunitate, și în comunitatea internațională, reputația și predictibilitatea sunt două atuuri de primă mână. China nu poate renunța la ele de dragul lui Putin.

Revenind la Coreea de Nord, trebuie spus că acolo nu există independență și suveranitate națională. Națiunea nu contează, doar dinastia Kim, iar țara este izolată aproape complet pe plan internațional. După cum am precizat deja, capacitatea unui stat de a fi un actor cu drepturi depline pe plan internațional este cel mai important atribut al conceptului contemporan de independență și suveranitate națională, iar țări precum Rusia, Iran, Coreea de Nord, Cuba și Venezuela nu sunt, conform acestei accepții, state independente și suverane, oricâtă autoritate ar deține ele pe plan intern.

În acest cadru conceptual, merită amintit că gândirea Juche, ideologia oficială a Coreei de Nord, joacă un rol central. Concepută de Kim Il-sung, Juche promovează autosuficiența politică, economică și militară, plasând națiunea și conducătorul în centrul tuturor deciziilor. Această doctrină justifică controlul absolut al dinastiei Kim și izolarea statului, negând practic orice suveranitate reală a poporului și consolidând ideea că independența națională aparține exclusiv regimului. Însă, în contextul actual, autarhia, așa cum este promovată de ideologia Juche, echivalează cu distrugerea viitorului unei națiuni.

Înainte de a trece mai departe, este cazul, cred eu, să discutăm despre încălcarea dreptului internațional comisă de coaliția condusă de SUA, care a invadat Irakul în anul 2003. Da, și acest caz a reprezentat o încălcare flagrantă a dreptului internațional, care nu a dus la o izolare a SUA datorită rolului central pe care acest stat îl joacă în arhitectura politică, militară și economică globală. Cu alte cuvinte, nu a fost pusă la zid, așa cum se întâmplă acum cu Rusia. Evident, ceea ce a făcut administrația Bush reprezintă un abuz, dar nu poți folosi un abuz pentru a-ți justifica propriul abuz. Propaganda rusă marșează pe ideea că SUA au încălcat, în repetate rânduri, în trecut, dreptul internațional, fapt care, cumva, ar justifica propriile încălcări ale dreptului internațional. Un asemenea comportament îl întâlnesc frecvent la elevi, care, atunci când sunt confruntați cu consecințele propriilor fapte, recurg la ceea ce ei consideră a fi argumentul suprem: „Dar numai pe mine m-ați văzut?” Faptul că și alții au comis sau comit anumite fapte nu este și nu poate fi o justificare a propriilor fărădelegi, ci doar te pune în rând, ori pe aceeași treaptă cu ei, în ceea ce privește încălcarea legii. Spre deosebire de Rusia, SUA reprezintă mai mult decât suma tuturor încălcărilor dreptului internațional care i se pot atribui și contribuie la progresul și stabilitatea comunității internaționale, ceea ce nu se poate spune despre Rusia. SUA au fost criticate, pe bună dreptate, pentru invazia din Irak și poartă și acum povara acestei decizii nefericite. În concluzie, dacă cineva încalcă legea, acest fapt nu-ți dă dreptul să procedezi aidoma.

După această lungă introducere, este cazul să ne referim și la România. Țara noastră și-a proclamat independența la 9/21 mai 1877, prin răspunsul oferit de ministrul de externe de atunci, Mihail Kogălniceanu, la o interpelare a deputatului Nicolae Fleva. A doua zi, 10/22 mai 1877, independența a fost proclamată în mod formal. După cum am precizat deja, independența unui stat trebuie recunoscută de celelalte state. România a participat la Războiul ruso-turc (1877–1878), la cererea Rusiei, care întâmpina dificultăți militare, din care a ieșit cu ajutorul armatei române. România a salvat Rusia de la o înfrângere rușinoasă, iar independența i-a fost recunoscută în mod oficial prin Tratatul de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878), care a pus capăt Războiului ruso-turc, numit de către noi Războiul de Independență. După semnarea acestui tratat, statele lumii au luat act, treptat, de faptul că România era un stat independent, conform uzanțelor internaționale, stabilind relații diplomatice normale. Trebuie amintit faptul că primul stat care a recunoscut independența României a fost Austro-Ungaria, la 2/14 octombrie 1878.

Pentru a lega evoluția acestui concept de evenimentele mai apropiate în timp de noi, consider potrivit să vorbesc un pic despre perioada comunistă din istoria României. În perioada comunistă (1945–1989), din perspectiva principiului independenței și suveranității naționale, putem identifica două etape: 1. Fără independență și suveranitate internațională (1945–1958); 2. Cu independență și suveranitate națională (1958–1989). Desigur, această delimitare grosieră poate implica o serie de nuanțări, dar rămân fidel dorinței exprimate inițial de a simplifica explicațiile, pe cât posibil. Între 1945 și 1958, România a fost un stat lipsit de independență și suveranitate națională, cu toate că, formal, era un stat cu drepturi depline. România era condusă de un regim impus de URSS și subordonat acesteia, care conducea atât politica internă, cât și pe cea externă, potrivit comandamentelor primite de la Moscova. În 1958, trupele sovietice au plecat din România, fiindcă termenul „retragere” implică faptul că au fost cumva forțate să o facă, ceea ce nu este cazul: ele au plecat fiindcă așa a vrut Hrușciov. Plecarea trupelor sovietice a fost mai mult o formă de recompensare a conducerii comuniste de la București pentru loialitatea ei față de Moscova.

De ce au vrut comuniștii de la București ca trupele sovietice să părăsească teritoriul României? Ei bine, plecarea acestor trupe le oferea lor mai multă libertate, nicidecum poporului român. Ei puteau acum să aibă inițiative proprii pe plan intern și extern, fără a se teme de faptul că ar putea fi debarcați de la putere de către Moscova. Așadar, după 1958, România a redevenit un stat suveran și independent, dar doar în beneficiul conducerii comuniste de la București. Nicolae Ceaușescu a făcut un adevărat fetiș din principiul independenței și suveranității naționale, pe care îl clama ritos în orice ocazie. Independența și suveranitatea nu au nicio valoare dacă nu servesc interesele perene ale poporului, iar în perioada comunistă poporul nu avea niciun avantaj din așa-zisa independență și suveranitate ridicată în slăvi de dictatorul N. Ceaușescu. Ca și în cazul Coreei de Nord, independența și suveranitatea erau garanții menite să-i asigure lui controlul total asupra destinelor poporului român.

Desprinderea de Moscova s-a făcut treptat și a culminat cu Declarația din aprilie 1964, care a fost o veritabilă Declarație de independență a României în raport cu URSS. După cum am precizat deja, independentă a devenit doar conducerea comunistă, în fruntea căreia se găsea Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar succesorul său, N. Ceaușescu (1965–1989), a reușit să profite din plin de situația nou creată, desigur, în beneficiul său. N. Ceaușescu a încercat să ducă o politică externă activă, ceea ce i-a și reușit întrucâtva. A încercat să joace rolul de mediator în conflictul din Vietnam, între SUA și China, ori între arabi și israelieni. Nu a fost cu adevărat un mediator, ci mai mult un canal de comunicare între părți care nu comunicau în mod nemijlocit. Egocentric, ca orice tiran, a vizitat literalmente toată lumea. Însă aceste simple vizite îl fac mai mult un turist decât un lider global. Pe cine și cum au influențat aceste vizite? Ce proiect internațional s-a realizat la propunerea și insistențele sale? Avem multă paradă și puțin, spre deloc, rezultate. Da, s-a văzut cu marii lideri ai planetei, dar a-l considera un mare lider e ca și cum ai crede că Nea Nicu, miner la Lupeni, a fost un lider internațional, fiindcă l-a întâmpinat pe Hrușciov la Lupeni în 1962, cu care a mai dat și mâna. Precizez că este vorba despre un personaj fictiv.

Revenind la principiul independenței și suveranității naționale, trebuie să precizez că, astăzi, România este fără tăgadă un stat independent și suveran. România este un membru cu drepturi depline al comunității internaționale și chiar din elita acesteia, fiindcă face parte din NATO și UE. Aderarea României la cele două structuri s-a făcut prin decizia suverană a României. Nimeni nu ne-a obligat să aderăm la NATO și UE, cum nimeni nu ne ține cu forța în cele două prestigioase organizații internaționale. România poate ieși când dorește, ceea ce indică statutul real al țării noastre. Dacă nu am fi un stat independent și suveran, nu am putea ieși din cele două organizații, nu am putea decide ce vrem să facem, dar România are această libertate. Deciziile la nivelul UE se iau prin consens, prin negociere; România nu este un simplu supus lipsit de drepturi, așa cum ar vrea să credem așa-zișii suveraniști. Mai mult, trupele străine aflate pe teritoriul național se află aici la invitația autorităților române, nu au venit ca trupe de ocupație, ca sovieticii în 1944, și vor pleca, fără doar și poate, dacă am decide vreodată că ele trebuie să plece. În plus, fapt notabil, nu statul român suportă cheltuielile de întreținere ale acestora, ci statele de origine. În concluzie, România este, în ciuda a ceea ce susțin așa-zișii suveraniști, un stat independent și suveran. Nu este o colonie, așa cum pretind unii, la unison cu propaganda ostilă României. Ca actor statal cu drepturi depline, România are mai multă suveranitate decât Rusia, fiindcă România este liberă să aibă orice fel de relații dorește, cu cine dorește, ceea ce nu se poate spune despre Rusia.

Propaganda suveranistă și-a înfipt rădăcinile periculoase în solul afânat de către o clasă politică coruptă și incompetentă. E de domeniul evidenței, fără a generaliza, că România este mai coruptă decât multe alte state, iar clasa politică din ultimii 35 de ani a furnizat incontestabile dovezi de incompetență. Din aceste cauze, care nu sunt singurele, România nu ocupă, la nivelul UE, locul la care ar fi îndreptățită. Aderarea la UE ne-ar fi putut propulsa mult mai sus, din perspectivă economică și socială, decât a făcut-o, fiindcă liderii noștri nu au putut sau nu au vrut să folosească oportunitățile apărute. Dacă România este, așa cum pretind suveraniștii, o colonie a Occidentului, cum se explică faptul că țări precum Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria și Croația ne-au luat-o înainte în multe privințe? De ce noi suntem, așa cum pretind suveraniștii, o colonie, în timp ce Polonia nu e? Nici măcar țările baltice nu sunt simple colonii, cu toate că sunt țări mărunte din punct de vedere teritorial. De ce a reușit Occidentul în România ceea ce nu a reușit nici măcar în Serbia, țară care nu e nici în NATO, nici în UE? Iată o întrebare la care pretinșii suveraniști nu vor să răspundă, fiindcă ar trebui să explice poporului faptul că noi avem o problemă, ca țară, ca națiune, că mentalitățile noastre nu sunt pe măsura celor occidentale, că nu poți deveni Elveția Balcanilor dacă românii nu devin elvețieni în cuget și simțiri. Educația este esențială din acest punct de vedere, iar politicienii români, în general lipsiți de aprehensiunea pe care ți-o dă o educație aleasă, au privit cu ostilitate acest domeniu, pe care l-au considerat cel mult o povară bugetară. Mai mult decât elocvent este felul în care actuala guvernare tratează tocmai sistemul educațional, singura armă veritabilă în lupta împotriva populismului deșănțat și împotriva așa-zisului curent suveranist.

Autor: Prof. dr. Ghețău Gheorghe-Florin