Ați putea să vă întrebați ce legătură are această poveste istorică, cu iz de legendă și mai puțin de fapt istoric, cu pretențiile repetate ridicate de administrația Donald Trump asupra insulei Groenlanda, cea mai mare insulă din lume, cu o suprafață de peste 2,1 milioane de kilometri pătrați. Ei bine, afirmațiile președintelui Trump despre cât de vitală este Groenlanda pentru securitatea SUA și modalitatea prin care dorește să intre în posesia acestui teritoriu seamănă foarte mult cu soluția aleasă de regele Macedoniei în anul 334 î.Hr.
Relația transatlantică dintre SUA și Europa poate fi comparată cu un nod gordian, dar nodul nu este neapărat o problemă, ci, în cazul de față, o soluție. Nodul gordian trebuia neapărat desfăcut pentru ca profeția să se împlinească, pentru ca Alexandru să-și dovedească statura de personaj providențial. În cazul de față, Donald Trump pare să fi decis că este necesar să taie nodul gordian al relațiilor transatlantice pentru a dovedi că strategia big stick, specifică începutului de secol XX, nu și-a epuizat potențialul. Preluarea prin forță a Groenlandei ar tăia în mod iremediabil nodul gordian al relațiilor transatlantice, ar da o lovitură fatală dreptului internațional, ar arunca la coș Carta ONU și ar pulveriza moștenirea politică a tuturor președinților americani de după al Doilea Război Mondial. NATO, așa cum a precizat prim-ministrul Danemarcei, ar putea înceta de facto să mai existe, nu prin dizolvare formală, ci prin pierderea credibilității ca mecanism de securitate colectivă. Cine ar mai lua în seamă NATO dacă unul dintre membrii săi ar anexa teritorii ale unui stat aliat?
Doar Turcia și Grecia, dintre statele membre NATO, s-au aflat în situația paradoxală de a se confrunta militar, însă aceste confruntări au fost limitate și gestionate sub presiunea alianței, fără a implica anexarea deliberată a teritoriului unui aliat. Cu toate acestea, există întrebări tot mai persistente cu privire la rolul Turciei în NATO. Acțiunile de politică externă ale Turciei din ultimii ani nu par să indice un aliat, ci mai degrabă un competitor. Turcia s-a poziționat drept Călcâiul lui Ahile în cadrul NATO, o slăbiciune care a fost exploatată de inamicii alianței, în primul rând, dar nu singurul, de Vladimir Putin.
Presupunând că afirmațiile președintelui Trump nu sunt doar vorbe în vânt, iar comportamentul administrației sale indică disponibilitatea de a acționa conform propriilor declarații, anexarea Groenlandei ar putea ajunge pe agenda Casei Albe și s-ar putea produce. Ce vor face europenii în acest caz? Bună întrebare, dar rămâne doar o întrebare, fiindcă nu există un răspuns coerent. Va răspunde Europa într-o formă militară? Va impune sancțiuni SUA? Greu de crezut, cel puțin pe termen scurt. Europa nu are forța militară necesară pentru a se opune SUA și nici pe cea economică pentru a impune sancțiuni eficiente.
Se pare că, pe termen scurt, toate atuurile se află de partea SUA și că anexarea unui teritoriu aparținând unei națiuni democratice și aliate, conform canoanelor imperialismului clasic, ar putea fi dificil de oprit. Însă, pe termen lung, costurile pe care SUA le-ar plăti ar fi enorme și nu pare că președintele Trump înțelege întreaga natură a gestului pe care, se pare, intenționează să-l facă.
Deja Europa este destul de circumspectă în privința alianței transatlantice, iar acest fapt a accelerat alegerea căii înarmării. Anexarea Groenlandei ar putea duce la dispariția NATO, dacă nu de jure, cu siguranță de facto. Este foarte posibil ca Danemarca să părăsească NATO, în semn de protest față de încălcarea suveranității sale naționale. Soluția pentru Europa este la îndemână, dar nu una imediată. Europa poate și trebuie să-și creeze o alianță defensivă proprie, un tratat de alianță din care să facă parte toate statele europene, fie ele sau nu membre ale UE, cu excepția notabilă a câtorva actori: statele din Caucaz, Turcia, Rusia și Belarus.
Nu este cazul să detaliem de ce acestea nu sunt frecventabile pentru a construi o alianță pentru securitatea Europei. Dar cel mai grav lucru pe care îl va produce administrația Trump este degradarea, într-o manieră greu de reparat, a încrederii aliaților SUA în determinarea acesteia de a-și sprijini partenerii. Acest fapt va dăuna pe termen lung Statelor Unite, chiar și în absența unor sancțiuni directe.
Puterea SUA nu rezidă, eminamente, în forța sa militară, ci în atractivitatea instituțiilor sale democratice și în dorința de a le exporta în cât mai multe locuri din lume, grație a ceea ce mulți președinți americani au numit destinul manifest. În istoria sa, SUA a avut multe momente în care s-a comportat pur și simplu imperialist. Să luăm drept exemplu războiul cu Mexicul din anii 1846–1848. O parte semnificativă a teritoriilor actuale ale SUA a fost obținută în urma acestui conflict, prin anexare formală, în urma Tratatului de la Guadalupe Hidalgo. În 1898, SUA au câștigat un război contra Spaniei, o putere europeană aflată în declin. Acest război le-a adus SUA un imperiu colonial sau cvasi-colonial: Cuba, Puerto Rico, Filipinele și Guam. Cuba și Filipinele și-au dobândit, în cele din urmă, independența, însă prin procese istorice diferite: Cuba relativ rapid, dar sub o puternică influență politică americană, iar Filipinele abia în 1946, după un război extrem de dur purtat de SUA împotriva mișcării locale de independență (1899-1902) și după Al Doilea Război Mondial.
Puerto Rico și Guam sunt în continuare sub controlul SUA. În mod normal, aceste teritorii ar fi trebuit primite în Uniune cu drepturi depline, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Hawaii în 1959, dar, din motive neclare, acestea au rămas teritorii care seamănă mai mult cu niște colonii și mai puțin cu ceea ce susțin autoritățile americane că sunt. De exemplu, Puerto Rico este teritoriu asociat SUA. Nu este stat independent și nu este parte a Uniunii cu drepturi depline. Așadar, expresia „teritoriu asociat”, oricât de benign ar suna, indică faptul că Puerto Rico este mai degrabă o colonie.
De ce ar vrea Groenlanda să fie sub controlul SUA, din moment ce teritorii precum Guam, Puerto Rico, Samoa Americană, Insulele Mariane de Nord sau Insulele Virgine Americane sunt tratate ca niște colonii? Franța, de exemplu, a transformat teritoriile sale de peste mări în „departamente de peste mări”, ceea ce înseamnă că sunt parte integrantă a Franței. La fel a procedat și Danemarca. Groenlanda și Insulele Feroe aparțin Danemarcei, se bucură de autonomie, iar cetățenii lor au cetățenie daneză și, implicit, cetățenie europeană. Nativii din Samoa Americană nu au automat cetățenie americană, iar acest fapt spune multe despre modul în care SUA își tratează teritoriile.
Anexarea Groenlandei ar nărui, precum un castel din cărți de joc, întreaga structură complexă de alianțe globale construită de SUA în timpul Războiului Rece. Aliații SUA acționează ca multiplicatori de forță. SUA singură este puternică, dar este mult mai puternică prin aliații săi, care, până de curând, o priveau cu admirație și încredere. Nu cred că mai este cazul. Acesta este marele eșec de percepție al administrației Trump. După o eventuală anexare a Groenlandei, mulți dintre aliații SUA nu vor mai lua în calcul ideea că Washingtonul le este un aliat de încredere.
Europa se va întreba, pe bună dreptate, de unde vine cel mai mare pericol pentru UE: dinspre Rusia și China sau chiar dinspre SUA, ceea ce, deși pare absurd, devine tot mai real.
Atentatele din 11 septembrie 2001 au arătat importanța aliaților. Toți aliații SUA au sprijinit, în diferite grade, „războiul global împotriva terorismului”. SUA nu au fost singure, ci alături de o coaliție impresionantă, dispusă să ajute, pentru că Washingtonul era considerat farul lumii libere. În actualele circumstanțe, dacă, Doamne ferește, SUA s-ar confrunta cu o situație similară, aliații ar condamna faptele, dar câți ar mai face mai mult de atât, dacă propriile interese nu ar fi servite în mod concret?
Alianțele înseamnă solidaritate, iar, din moment ce SUA, sub administrația Trump, acționează ca un actor statal egoist, care nu joacă după reguli, apare firesc întrebarea: la ce bun să ajuți? Trump demolează, conștient sau nu, multiplicatorii de forță și arhitectura de alianțe, ceea ce va dăuna poziției globale a SUA pe termen lung. Prin anexarea Groenlandei, SUA nu vor fi mai puternice, ci mai slabe, infinit mai slabe.
ONU riscă să aibă soarta Ligii Națiunilor, în sensul pierderii relevanței și a capacității de a preveni conflicte majore. Ce rol ar mai putea avea ONU într-o lume în care legea este definită de ceea ce armata unui stat este capabilă să facă? ONU și toate principiile generoase asociate acesteia sunt condamnate, iar acest fapt ne va întoarce în urmă cu mai bine de un secol. Ne vom întoarce în era grețoasă a realpolitik-ului, în care lumea nu este condusă după principiul formulat de diplomatul român Nicolae Titulescu — „forța dreptului, nu dreptul forței” — ci exact invers, prin „dreptul forței”. Aceasta va însemna nu doar destructurarea ONU, ci și redeschiderea competiției brutale pentru putere între marile state, cu riscul apariției unor războaie regionale și al proliferării armelor de distrugere în masă.
Tot mai multe state vor ajunge la concluzia că securitatea lor nu mai poate fi garantată, în condițiile abandonării dreptului internațional, decât prin deținerea unor asemenea arme. Este cât se poate de evident că arestarea liderului nord-coreean, după un scenariu similar altor intervenții americane, nu este realistă, iar arsenalul nuclear al Coreei de Nord demonstrează că arma atomică este percepută drept cea mai solidă garanție de securitate. Se pune, tot mai des, întrebarea dacă Rusia ar fi atacat Ucraina în cazul în care aceasta și-ar fi păstrat arsenalul nuclear moștenit de la URSS. Din moment ce SUA, sub administrația Trump, par dispuse să procedeze pe plan extern într-un mod similar Rusiei lui Putin, nu ca regim politic, ci prin recurgerea la acțiuni unilaterale care ignoră normele internaționale.
State puternic industrializate și bogate precum Japonia, Coreea de Sud, Australia sau Germania ar putea ajunge să ia în calcul asemenea opțiuni, în funcție de degradarea mediului de securitate și de credibilitatea garanțiilor externe. Primele trei nu se vor mai putea baza pe protecția SUA, iar ascensiunea Chinei le va determina să caute o umbrelă nucleară proprie. Germania ar fi nevoită să descurajeze orice agresiune rusească în Europa, iar armele nucleare ar deveni, din această perspectivă, soluția extremă. Turcia, o putere cu ambiții mai mult decât regionale, ar putea proceda la fel, urmată de Arabia Saudită, iar Iranul urmărește acest obiectiv de mult timp. O lume cu tot mai multe arme nucleare este o lume în care riscul unui război nuclear crește exponențial.
Arhitectura de alianțe, dreptul internațional, rolul ONU și neproliferarea armelor nucleare sunt elemente care se bazează, în mare măsură, pe SUA. Abdicarea acesteia de la principiile care au făcut-o un model de urmat și revenirea la o logică de mare putere egoistă vor împinge lumea mai aproape de haos, conflict și agresiune. Într-o asemenea lume, SUA nu vor fi mai puternice, ci mai slabe, iar cetățenii americani nu vor fi mai în siguranță, ci mai expuși pericolelor.
Cea mai mare greșeală a administrației Trump, generată de retorica imprudentă privind anexarea Groenlandei, este alienarea Europei, cel mai fidel și mai previzibil aliat al SUA. Europa se va înarma și își va construi securitatea pe propriul potențial, dar SUA și Europa nu vor mai fi aliați, ci competitori, ceea ce va genera pierderi majore pentru ambele părți. Europa nu își dorește acest deznodământ, dar SUA, sub administrația Trump, par să-l provoace. Tăierea cu sabia a nodului transatlantic, un nod care unește și întărește lumea democratică, reprezintă un cadou strategic pentru binomul Rusia–China. Orice militar știe că tot ceea ce avantajează inamicul nu ne poate avantaja pe noi.
Dacă SUA sunt cu adevărat îngrijorate de apărarea Groenlandei, soluția logică și la îndemână ar fi consolidarea prezenței militare americane acolo, printr-un acord cu Danemarca, nu anexarea insulei. O asemenea soluție ar întări coeziunea transatlantice și ar primi acordul Copenhagăi. Reacția firească a Europei, în cazul anexării Groenlandei, ar fi crearea unei alianțe defensive europene fără SUA, intensificarea autonomiei strategice și reducerea dependenței de armamentul american. Cel mai grav efect ar fi însă transformarea UE și a SUA din aliați în competitori, într-o lume în care SUA deja nu duc lipsă de adversari.
Autor: Ghețău Gheorghe-Florin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu